Zâmbetul mi-a dispărut.
M-am uitat instinctiv spre casa vecină.
Poarta era închisă. La una dintre ferestrele de la parter se vedea o perdea mișcându-se ușor, dar nu puteam spune dacă era cineva acolo.
— Bine, am spus încet. Nu spun nimănui nimic. Dar trebuie să ieșiți de acolo.
Fetița care vorbise a clătinat imediat din cap.
— Ne vede.
— Cine?
Cealaltă fetiță și-a prins sora de mână.
— Nenea.
Am simțit un nod în stomac.
Nu știam cine era „nenea” și nu voiam să le sperii punând prea multe întrebări.
M-am aplecat și le-am spus:
— Casa mea e chiar aici. Intrați cu mine. Nu trebuie să vă vadă nimeni.
După câteva secunde de ezitare, prima fetiță și-a ridicat brațele.
Am scos-o din tomberon, apoi pe sora ei.
Erau incredibil de ușoare.
Le-am dus repede în casă și am tras perdelele din sufragerie.
Le-am dat apă și două felii de cozonac pe care le aveam de dimineață. Au mâncat atât de repede încât le-am rugat să încetinească.
— Cum vă cheamă?
— Mara, a spus prima.
A arătat spre sora ei.
— Ea e Daria.
— Și mama voastră?
Mara s-a uitat spre ușă.
— Mama doarme.
— Acasă?
A dat din cap.
— Și tata?
Cele două fete s-au privit.
Daria a șoptit:
— Tata nu mai stă cu noi.
Atunci
Continuare pe pagina următoare
