aluca, am 38 de ani, și vreau să vă spun povestea celei mai lungi tăceri din viața mea. A durat opt ani. S-a terminat într-o seară de sărbătoare, la o masă cu sarmale și cozonac, în fața a paisprezece oameni care așteptau să mă vadă plângând.
Alege Calendare Personalizate
N-am plâns. Am zâmbit. Și am pus pe masă un dosar albastru.
Bogdan a răsfoit caietul, a râs scurt și l-a închis.
— Raluca, te rog eu frumos. Nu mă face de râs cu ambițiile tale. Ce-o să zică lumea, că bărbatul stă acasă și nevasta face pe patroana? Vezi-ți de treabă ca femeie.
Am tăcut. Dar n-am renunțat. Am făcut ceva ce nici azi nu știu de unde am avut puterea: am înregistrat firma pe numele meu, dar am pus totul pe umerii unui administrator, domnul Sorin, un contabil bătrân și discret care lucrase cu tatăl meu. Eu apăream nicăieri. Semnam actele importante în pauza de masă, în parcarea unui supermarket, pe capota mașinii domnului Sorin. Acasă spuneam că am „un serviciu de birou, cu acte”.
Firma a crescut. Încet, apoi tot mai repede. Duba a devenit trei dube, apoi un depozit, apoi două. Iar după cinci ani s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptam: Bogdan și-a pierdut serviciul și a început să caute. Domnul Sorin m-a sunat într-o miercuri.
— Raluca, a depus CV la noi. La firma ta. Ce fac cu el?
Am stat mult cu telefonul la ureche, în bucătărie, uitându-mă la vasele din chiuvetă. Puteam să-i spun adevărul atunci. Poate trebuia. Dar mi-am amintit cum a închis caietul meu de calcule și am spus doar atât:
— Angajează-l. Salariu bun. Să nu afle niciodată al cui e.
Continuare pe pagina următoare
