Și așa, soțul meu a ajuns să lucreze, fără să știe, la firma nevestei lui. Salariul lui venea din munca mea. Mașina de serviciu cu care se fălea la rude — a mea. Primele de sărbători, vacanța din Grecia cu care se lăuda soacră-mea la poartă — toate ieșeau din firma pe care el îmi interzisese s-o fac. Până și casa în care locuiam, cumpărată „din salariul lui Bogdan”, cum povestea Paraschiva la toată lumea, fusese plătită în cea mai mare parte din dividendele mele, virate discret, lună de lună, în contul comun.
Angajează Organizator Nuntă
De ce am tăcut atâția ani? M-am întrebat de o mie de ori. Cred că la început din frică. Apoi din rușine. Apoi pentru copii — Maria a venit pe lume, apoi Luca — și mi-am spus că un tată acru e totuși un tată. Iar la final am tăcut pentru că tăcerea devenise casa mea. Mă obișnuisem cu ea cum te obișnuiești cu o durere de spate.
Pentru că, între timp, Bogdan se schimbase. Banii care veneau ușor l-au făcut arogant. Venea noaptea târziu, mirosind a parfum care nu era al meu. Dacă întrebam ceva, primeam același răspuns: „Nu începe.” Paraschiva, soacra mea, se muta la noi cu lunile și conducea casa ca pe o moșie. Mie îmi rămâneau vasele, rufele și replicile ei servite cu zâmbet: „Fata asta a avut noroc cu băiatul meu. Altfel, cine-o lua?”
Maria, la nouă ani, învățase să se joace în șoaptă. Luca, la șase, tresărea când auzea cheia în ușă. Astea au fost picăturile care au umplut paharul. Nu parfumul străin. Copiii mei, care creșteau cu frică în propria casă.
Continuare pe pagina următoare
