săptămâni, cineva mi-a sunat la poartă.
Era mama lor.
Părea obosită, dar era în picioare.
Ținea câte o fetiță de fiecare mână.
— Nu știu dacă vă mai amintiți de noi, a spus.
Am rămas cu gura întredeschisă.
— Cum să nu?
Mara mi-a zâmbit.
De data aceasta chiar a zâmbit.
Mama lor a început să-mi mulțumească, dar s-a oprit după primele cuvinte. I-au dat lacrimile.
— Fetele au fugit când au auzit că mă certam cu el, mi-a spus. Le învățasem că, dacă vreodată se simt în pericol, trebuie să iasă din casă și să caute un adult.
S-a uitat spre tomberonul meu, aflat lângă poartă.
— Se pare că partea cu tomberonul au inventat-o ele.
Am râs amândouă, deși niciuneia nu ne venea cu adevărat să râdem.
M-am aplecat spre fete.
— Data viitoare veniți direct la ușă, da?
Daria a dat foarte serioasă din cap.
Mara însă s-a uitat spre tomberon.
— Dar acolo ne-ai găsit.
N-am știut ce să-i răspund.
Mama lor mi-a spus că nu se vor întoarce să locuiască în casa de alături pentru moment. Avea familie într-un alt oraș și voia să stea acolo până când lucrurile se linișteau.
Înainte să plece, Mara a scos ceva din buzunar.
Era un desen împăturit.
Trei siluete mici lângă un dreptunghi mare,
Continuare pe pagina următoare
