“Da.”
„Ai scris cu vocea soțului meu și m-ai făcut să cred că James este în viață?”
„Știu ce am făcut.”
“De ce?”
„Pentru că aveam nevoie să vii.”
„Ai fi putut suna.”
„N-ai fi venit dacă ai fi știut că sunt eu.”
L-am privit fix.
„Mi l-ai dat înapoi pe soțul meu pentru o oră doar ca să mă poți aduce aici.”
Mâinile îi tremurau pe cureaua genții de voiaj.
“Îmi pare rău.”
“Nu.”
Am ridicat mâna.
„Nu ai dreptul să spui asta încă.”
Apoi am scos trandafirul de hârtie din buzunar.
„De unde a apărut asta?”
Adrian întinse mâna spre ea.
L-am tras imediat la o parte.
„Nu-l atinge.”
Mâna i-a căzut.
„James a reușit.”
Totul în mine s-a înlemnit.
„Mi-ai spus că James a murit într-o explozie.”
Adrian s-a uitat spre șinele abandonate.
„Aceasta a fost minciuna.”
Inima mi-a tresărit din nou.
A clătinat imediat din cap.
„Atacul a avut loc. James era acolo. Și eu la fel. Dar niciunul dintre noi nu a murit în explozie.”
“Ce s-a întâmplat?”
„Am fost capturați.”
Stația părea să dispară în jurul meu.
Adrian a continuat.
„James
a fost grav rănit înainte să ne ia. Dar a supraviețuit atacului.”
“Cât timp?”
„Câteva săptămâni.”
Câteva săptămâni.
Timp de cincizeci și șase de ani mă consolasem cu ideea că James murise pe loc.
Repede.
Fără dureri.
Că nu a știut niciodată ce s-a întâmplat.
Dar trăise săptămâni întregi.
Fusese rănit.
Frică.
Departe de casă.
Și nu știam niciodată.
„Ai fost cu el?”
„Aproape în fiecare zi.”
Am ridicat floarea de hârtie.
„El a făcut asta acolo?”
Adrian dădu din cap.
„A găsit o bucată de hârtie galbenă. După ce a împăturit-o, a ridicat-o și a spus că era probabil cea mai proastă floare pe care o făcuse cineva vreodată.”
În ciuda a tot, mi-a scăpat un râs întrerupt.
„Așa este.”
„I-am spus același lucru.”
Adrian aproape că a zâmbit.
„Mi l-a dat cu câteva zile înainte să moară. Mi-a spus că dacă ajung acasă și el nu, trebuie să ți-l dau ție.”
Vocea lui Adrian s-a înmuiat.
„El a spus: «I-am promis trandafiri galbeni. Asta e tot ce pot face.»”
M-am holbat la mica floare strâmbă.
James o făcuse pentru mine.
În ultimele sale săptămâni.
„Ce s-a întâmplat cu el?”
„A slăbit. Rana i s-a agravat. Nu a existat
un tratament adecvat.”
„Nu e de ajuns.”
M-am uitat direct la Adrian.
„Am așteptat cincizeci și șase de ani. Povestește-mi cum a murit soțul meu.”
Mâinile lui Adrian s-au încleștat.
Apoi a spus,
„James m-a pus să promit ceva.”
“Ce?”
„Mi-a spus că, dacă eu am supraviețuit și el nu, ar trebui să vă spun că a murit în timpul atacului inițial. Repede. În explozie.”
Mi s-a uscat gura.
„Ți-a spus să minți?”
“Da.”
“De ce?”
„Pentru că te-a iubit.”
Aproape că am râs de cruzimea acelui răspuns.
Adrian a continuat.
„Nu voia să ți-l imaginezi rănit sau capturat. Nu voia să-ți petreci restul vieții imaginându-ți cum au fost acele săptămâni. Voia să crezi că s-a întâmplat instantaneu.”
Am făcut un pas înapoi.
Continuare pe pagina următoare
