“Da.”
„M-ai lăsat să-ți mulțumesc în toți acești ani.”
Umerii i s-au lăsat.
Apoi a șoptit,
„Mai e ceva.” or „Mai e ceva.”
Am așteptat.
„Știu unde este înmormântat James.”
Lumea s-a oprit.
“Ce?”
„Știu unde e îngropat.”
„De cât timp știi?”
A ezitat.
Acea ezitare mi-a spus totul.
“Cât timp?”
„Ani.”
M-a cuprins din nou furia.
„Ani?”
„În cele din urmă, înregistrările au devenit disponibile. Rămășițele sale au fost identificate și repatriate.”
„Și nu mi-ai spus.”
„Până atunci, faptul că ți-a spus unde era voia să explice tot restul.”
L-am privit fix.
„Timp de cincizeci și șase de ani, nu am avut mormânt.”
Adrian nu a spus nimic.
„Nu am unde să aduc flori. Nu am unde să stau lângă el. Nu am unde să-mi pun durerea.”
„Mi-a fost rușine.”
„Ai decis din nou.”
Vocea mi-a tremurat.
„Tu ai decis ce mi se permitea să știu.”
L-am arătat cu degetul.
„James a făcut greșeala asta când avea douăzeci și trei de ani și era pe moarte. Ai continuat să o faci timp de
decenii.”
Apoi am întrebat,
„Unde este?”
Adrian mi-a dat numele unui cimitir militar aflat la doar câteva ore distanță.
Suficient de aproape încât aș fi putut vizita de nenumărate ori.
„Te pot duce eu”, a spus el.
“Nu.”
Apoi m-am răzgândit.
„Da. Poți conduce.”
S-a uitat la mine.
„Dar eu iau decizia. Nu tu.”
El a dat din cap.
„Mă duc să-mi văd soțul azi.”
Am condus ore întregi.
Lumea din afara mașinii nu semăna deloc cu cea pe care o părăsise James.
Drumurile se schimbaseră.
Apăruseră clădiri.
Cartiere întregi existau acolo unde odinioară se aflau câmpuri goale.
Totul înaintase.
Totul, cu excepția iubirii pe care i-am purtat-o lui James.
Acela rămăsese exact unde îl lăsasem.
Pe un peron de tren.
Continuare pe pagina următoare
