Când am intrat în sala de judecată, soțul meu îi ținea amantei mâna pe genunchi, iar ea purta broșa mea în formă de lămâie.
Era ora unsprezece și cincisprezece minute, într-o dimineață rece de marți, iar pe holul Tribunalului Municipal mirosea a piatră udă și a cafea arsă. Alergasem de la intrare cu dosarul apăsat la piept, cu respirația tăiată și cu pantofii alunecând pe marmură. Broșa galbenă, prinsă de gulerul hainei mele, se legăna la fiecare pas. O primisem de la bunica mea în ziua nunții și nu o scosesem niciodată când mă simțisem speriată.
Judecătorul Petrescu își ridică ochii peste ochelari.
— Doamnă Ionescu, ședința a început de un sfert de oră.
— Îmi pare rău, domnule judecător. Am fost blocată în trafic. Șeful meu a reținut un raport până în ultima clipă.
— Motivele personale nu schimbă procedura. Aș fi putut pronunța deja soluția.
Atunci i-am văzut.
Andrei stătea pe
Continuare pe pagina următoare
