banca din dreapta, impecabil într-un costum bleumarin. Lângă el era Bianca, femeia despre care susținuse că era doar o colegă. Își sprijinea capul pe umărul lui, iar degetele ei se jucau cu broșa mea. Nu o purta la guler, ci o ținea între unghii, ca pe un trofeu.
Mi s-a făcut frig dintr-odată.
— Ai venit, în sfârșit, spuse Andrei fără să se ridice.
— De ce are ea lucrul meu?
Bianca zâmbi încet.
— Nu mai este al tău, Mara. Unele lucruri se schimbă când o căsnicie se termină.
Am privit spre Andrei.
— Ai intrat în apartament fără mine?
— Apartamentul este pe numele amândurora. Nu face o scenă.
— Tu ai cerut divorțul, ai schimbat încuietoarea și ai trimis hainele mele la mama ta.
— Pentru că ai plecat.
— Am plecat la spital, când tatăl tău a făcut infarct. Tu erai deja cu ea în sufragerie.
Sala amuți. Bianca își retrase mâna, dar broșa
rămase în palma ei.
Judecătorul lovi ușor cu stiloul în masă.
— Ajunge. Am primit cererea, întâmpinarea și declarațiile martorilor. Din actele depuse rezultă că pârâtul dorește desfacerea căsătoriei, iar reclamanta nu a prezentat motive pentru întârzierea repetată la termene.
— Am motive, am spus. Doar că avocatul meu nu a reușit să le depună pe toate.
— Avocatul dumneavoastră a renunțat ieri la reprezentare.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Avocatul meu, pe care îl plătisem șase luni, îmi trimisese în ajun un mesaj scurt: „Nu mai pot continua.” Nu îmi spusese de ce.
Andrei își încrucișă brațele.
— Mara vrea doar să amâne inevitabilul. Nu mai există nimic între noi.
— Atunci de ce te temi de documentele mele?
Zâmbetul lui se clătină pentru prima dată.
La ora unsprezece și douăzeci, judecătorul își puse ochelarii la loc și deschise mapa.
— Înainte de pronunțare, instanța va verifica ultimul înscris depus de partea pârâtă
— Nu am depus niciun înscris astăzi, am spus.
Ușa sălii se deschise brusc. Soacra mea, Elena, intră sprijinindu-se de o umbrelă cu mâner de alamă. Era palidă, udă până la tiv și ținea la piept o cutie de lemn închisă la culoare.
Andrei se ridică.
— Mamă, ce cauți aici?
Elena nu se uită la el. Își puse cutia pe masa martorilor și spuse, cu o voce pe care nu i-o mai auzisem niciodată:
— Am venit să fiu ultimul martor.
Judecătorul se aplecă spre ea.
— Aveți ceva de declarat?
Elena desfăcu încet capacul cutiei. Andrei făcu un pas înainte, iar mâna lui se întinse spre documentul din interior…
PARTEA 2
Mâna lui Andrei ajunsese la marginea mesei când Elena ridică umbrela și o așeză între ei.
— Nu te atinge de nimic, îi spuse.
În sala de judecată, nimeni nu mai respira normal. La ora unsprezece și douăzeci și două de minute,
Continuare pe pagina următoare
