judecătorul Petrescu făcu semn grefierei să ridice cutia. Lemnul avea o zgârietură lungă pe capac, iar lângă ea se vedea o pată de ceară. M-am întrebat de câte ori deschisese Elena acel obiect înainte să aibă curajul să vină aici.
— Doamnă, ce conține? întrebă judecătorul.
— Lucruri pe care fiul meu a crezut că le poate ascunde pentru totdeauna.
Andrei se întoarse spre ea.
— Mamă, ești confuză. Ai luat medicamente.
— Sunt confuză de multe luni, Andrei. Astăzi însă îmi amintesc tot.
Bianca își strânse poșeta la piept.
— Nu este admisibil să aduceți obiecte personale într-un proces.
— Nu dumneavoastră hotărâți ce este admisibil, spuse judecătorul. Doamnă Elena, depuneți actele și explicați proveniența lor.
Elena scoase o fotografie, trei foi împăturite și un mic aparat de înregistrare. Când îl văzui, mi se strânse stomacul. În urmă cu opt luni, găsisem același aparat sub un sertar din biroul lui Andrei. Îl întrebasem ce este.
Îmi spusese că îl folosise fiul unui coleg pentru un proiect școlar.
— Am păstrat aceste lucruri în casa mea, spuse Elena. Nu pentru a-mi distruge fiul, ci pentru a o proteja pe Mara.
Andrei râse scurt.
— Asta este ridicol. Mama mea are resentimente pentru că nu i-am permis să se amestece în căsnicia noastră.
— Tu mi-ai cerut să mint, răspunse Elena. Mi-ai cerut să spun că Mara te-a abandonat și că ai cumpărat singur apartamentul.
Am simțit o presiune în piept.
— Ce apartament? am întrebat.
Judecătorul privi actele.
— Este vorba despre imobilul din strada Lalelelor?
— Da, spuse Elena. Și despre împrumutul făcut pe numele ei.
Andrei se albi.
— Nu există niciun împrumut.
— Există un contract cu semnătura falsificată a Marei. Banii au fost trimiși într-un cont deschis pentru o societate care nu îi aparține.
Bianca se ridică brusc.
— Andrei, ai spus că totul este legal.
El se întoarse spre ea.
Continuare pe pagina următoare
