— Emilia…
— Tu nu ești tatăl meu biologic?
Nimeni de la masă nu mai respira.
Tata răspunse:
— Nu.
Am simțit că mi se golește stomacul.
— Atunci cine ești?
Tatăl meu mă privi.
Avea lacrimi în ochi.
Era prima dată în douăzeci și doi de ani când îl vedeam plângând.
— Omul care te-a crescut.
Mama și tata fuseseră prieteni încă din adolescență.
Nu un cuplu.
Tata fusese îndrăgostit de ea, dar Laura îl considerase întotdeauna cel mai bun prieten al ei.
La douăzeci și unu de ani, mama cunoscuse un bărbat.
Daniel.
Tatăl meu biologic.
— Unde este?
Robert își coborî privirea.
Tata răspunse:
— A murit înainte să te naști.
M-am uitat spre el.
— Deci partea asta era adevărată?
— Doar că am schimbat persoana.
Daniel murise într-un accident rutier când mama era însărcinată în șapte luni.
Laura se prăbușise.
După nașterea mea, starea ei psihică se deteriorase grav.
Scrisoarea explica lucruri pe care
tata nu reușea să le rostească.
Mama trecuse printr-o depresie severă după naștere și fusese internată.
Tata o vizitase.
Îi aducea fotografii cu mine.
Îi promitea că avea să ne ajute.
Pentru o perioadă, toată lumea crezuse că își va reveni.
Apoi, într-o noapte, Laura apăruse la apartamentul lui.
Cu mine în brațe.
— Noaptea despre care vorbea Robert? am întrebat.
Tata dădu din cap.
— Aveai patru luni.
Mama mă pusese în brațele lui.
Îi lăsase o geantă cu haine, documentele mele și scrisoarea.
Apoi îi spusese:
„Tu o vei iubi mai bine decât pot eu acum.”
— Și a plecat?
— Da.
— Unde?
Tata se uită la mine.
— La tratament.
Am simțit cum furia revine.
— Atunci este în viață.
Tata tăcu.
— Este în viață?!
— Da.
M-am ridicat atât de repede încât scaunul aproape se răsturnă.
— Și m-ai lăsat douăzeci și doi de ani să cred că era moartă?!
— Pentru că asta mi-a
Continuare pe pagina următoare
