cerut ea.
— Nu avea dreptul!
— Știu.
— Și nici tu!
— Știu.
Răspunsul lui m-a oprit.
Nu încerca să se apere.
Robert interveni.
— Emilia, mama ta nu a dispărut pur și simplu ca să înceapă altă viață.
M-am întors spre el.
— Atunci unde este?
— Într-un centru rezidențial.
Tata continuă:
— Starea ei s-a îmbunătățit pentru perioade lungi, apoi s-a agravat din nou. Au existat ani buni și ani foarte grei.
— Știa de mine?
— Întotdeauna.
A scos telefonul.
Mi-a arătat fotografii.
Eu la șapte ani.
La doisprezece.
La absolvirea liceului.
— Tu i le trimiteai?
— Da.
— Și ea nu m-a căutat niciodată?
— A scris.
Tata arătă spre plic.
Sub scrisoarea principală se aflau alte plicuri.
Pentru aniversarea de 5 ani.
Pentru 10 ani.
Pentru 16 ani.
Pentru absolvire.
Am început să plâng.
— De ce nu mi le-ai dat?
Tata își acoperi fața pentru câteva secunde.
— Pentru că de fiecare dată când încercam, mă temeam că
îți voi distruge lumea.
— Era lumea mea!
— Știu.
Vocea îi cedă.
— Și am greșit.
Am deschis scrisoarea pentru aniversarea mea de zece ani.
Mama scrisese:
„Poate că într-o zi vei crede că te-am părăsit pentru că nu te-am iubit. Adevărul este mai greu de explicat unui copil: te iubeam într-o perioadă în care nu puteam avea grijă nici măcar de mine.”
Nu mai puteam citi.
Am pus scrisoarea jos.
— Vreau s-o văd.
Tata ridică privirea.
— Emilia…
— Vreau să-mi văd mama.
— Am vorbit cu medicul ei astăzi.
Atunci am înțeles motivul cinei.
Costumul.
Prietenii.
Plicul.
Felul în care mă ținuse de mână.
— De asta m-ai adus aici?
— Da.
— De ce acum?
Tata scoase o batistă și își șterse ochii.
— Pentru că Laura m-a sunat acum trei săptămâni.
— Ea?
— Da.
— Ce ți-a spus?
Vocea lui deveni aproape o șoaptă.
— Că nu mai vrea să moară înainte să-și audă fiica spunându-i numele.
Am
Tata a venit cu mine, dar a rămas pe hol.
Am intrat singură.
Mama avea cincizeci și ceva de ani.
Părul îi era aproape complet cărunt.
Era mult mai slabă decât femeia din fotografii.
Dar când și-a ridicat ochii…
Tata avusese dreptate toată viața.
Aveam ochii ei.
— Emilia?
Un singur cuvânt.
Atât a fost nevoie.
Am început să plâng.
Și ea la fel.
Nu am alergat una spre cealaltă.
Nu ne-am îmbrățișat ca într-un film.
Am rămas câteva secunde privind douăzeci și doi de ani pe care niciuna dintre noi nu-i putea recupera.
Apoi m-am așezat lângă ea.
— De ce?
Mama și-a strâns mâinile.
— Pentru că eram bolnavă.
— Dar au existat perioade în care te-ai simțit mai bine.
— Da.
— Atunci de ce nu m-ai căutat?
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Pentru că după câțiva ani mi-a fost rușine.
Am rămas tăcută.
— Cu cât trecea mai
mult timp, cu atât mi se părea mai imposibil să apar și să spun: „Bună, eu sunt mama ta.”
— Dar ai scris.
— În fiecare an.
— Și tata le-a păstrat.
Mama închise ochii.
— I-am cerut să decidă el când ești pregătită.
— A decis foarte târziu.
— Știu.
Am stat două ore.
N-am iertat-o în acea zi.
Nici pe tata.
Adevărul nu șterge automat douăzeci și doi de ani de minciună.
Dar am revenit săptămâna următoare.
Și încă o dată.
Am început terapie.
Uneori mergeam singură la mama.
Alteori venea și tata.
Am aflat despre Daniel, tatăl meu biologic.
Mi-au arătat fotografii.
Am cunoscut o mătușă din partea lui.
Pentru prima dată, propria mea poveste avea mai multe pagini decât cele pe care le citisem toată viața.
Într-o seară, câteva luni mai târziu, tata și cu mine eram în bucătărie.
— Mai ești supărată pe mine? întrebă.
— Da.
Dădu încet din cap.
— Merit.
— Dar
