Mirosul l-a lovit direct în inimă. Nu era greu sau copleșitor, dar ceva la el i-a făcut părul să se zbârlească. Lenuțu s-a oprit, cu lanterna în mână, și a ascultat. Clădirea era tăcută și pustie, exact așa cum fusese de ani de zile. Dar aerul rece care venea de dincolo de zid nu mințea: exista un spațiu gol acolo. Un loc despre care nimeni nu vorbise vreodată.
A bătut de două ori în perete. Sunetul a ricoșat diferit – un ecou scurt, înăbușit. A bătut din nou. Rezultatul a fost același.
A îngenuncheat și și-a lipit urechea de perete. Pentru o clipă i s-a părut că aude ceva: o respirație? O bătaie a inimii? Sau poate doar propria bătaie a inimii?
A doua zi dimineață s-a dus direct la directoare, dar ea, obosită și împovărată de griji, i-a făcut semn să plece.
– Lenuțu, te rog… e o clădire veche. Pereții
Continuare pe pagina următoare
