rapă, intră curenți de aer, totul scârțâie și zornăie. Nu face zgomot inutil. Oamenii au început să uite totul.
Dar nu putea uita. Simțea că trebuie să se întoarcă acolo.
În seara următoare și-a luat uneltele, o lanternă mai bună și răbdare. Aripa de nord era întunecată, umedă și înăbușitoare. Și-a aprins lanterna și a atins peretele. Mortarul era crăpat. Cărămizile arătau de parcă ar fi fost puse în grabă.
S-a apucat de treabă, încet și în tăcere. Cu fiecare cărămidă pe care o scotea, aerul rece devenea mai puternic. Acel miros slab, dulceag, amestecat cu aroma pământului umed, îl urmărea ca o umbră.
După ce a îndepărtat suficiente cărămizi ca să treacă, s-a oprit. Raza lanternei sale a străpuns întunericul și a luminat un pasaj îngust, împrejmuit de ambele părți – ca un tunel uitat.
Lenuțu a înghițit în sec. A pășit înăuntru.
Pasajul era scurt. La capătul lui se
Continuare pe pagina următoare
