Amintirile unei generații
Pentru cei care au crescut în acea perioadă, anii ’70 și ’80 sunt plini de contraste: de la abundența și diversitatea anilor ’70 la restricțiile și penuria anilor ’80. În ciuda dificultăților, mulți români își amintesc cu nostalgie de copilăria lor, de momentele simple, dar pline de bucurie, și de comunitățile unite în fața provocărilor.
Viața într-o țară cu partid unic însemna că nu exista alternativă politică. Alegerile erau o formalitate. Ziarele, radioul și televizorul spuneau același lucru, cu aceleași formule, cu aceleași chipuri. Orice critică la adresa conducerii era tratată ca dușmănie față de stat. Cuvinte simple, ca gluma, ironia, întrebarea, puteau deveni probe într-un dosar.
În spatele acestei liniști oficiale stătea Securitatea. Era o structură imensă pentru o țară cu puțin peste 20 de milioane de locuitori. Avea mii de ofițeri și zeci sau sute de mii de informatori, mai ales în anii 80, când recrutările au atins un vârf istoric. Profesorii, medicii, preoții, artiștii, funcționarii puteau fi rugați să dea note informative despre colegi, vecini sau chiar rude. Unii acceptau din frică sau oportunism, alții încercau să scrie cât mai vag, ca să nu facă rău. Rezultatul era același. Oamenii nu mai știau în cine pot avea încredere.
Telefonul putea fi ascultat. Scrisorile puteau fi deschise. În bloc exista aproape mereu cineva care “raporta”. Nu era nevoie ca Securitatea să intervină în fiecare caz. Ajungea ca oamenii să știe că poate exista un dosar, un microfon, un denunț. Cenzura oficială, trecută prin redacții și tipografii, era dublată de autocenzura din familie și de la locul de muncă. Părinții îi învățau pe copii să nu repete la școală ce aud acasă. Dirigintele îi avertiza să nu povestească părinților ce se discută la orele de “învățământ politico-ideologic”.
Controlul ajungea până la viața intimă. Un exemplu dur este Decretul 770, legea din 1966 care a interzis avortul pentru majoritatea femeilor și a blocat accesul la mijloace contraceptive. Femeile erau chemate periodic la control ginecologic, la fabrică sau la policlinică. Sarcina nedorită devenea obligație față de stat. Familiile care abia se descurcau cu salariile mici primeau “sarcina patriotică” de a mai face un copil. Multe femei, mai ales din mediul sărac, au încercat avorturi improvizate, fără medic, cu riscuri uriașe. România a ajuns să aibă una dintre cele mai mari mortalități materne din Europa, în special din cauza avorturilor ilegale.
Copiii născuți în acest context nu aveau mereu un loc în familie. O parte au ajuns în leagăne și orfelinate supraaglomerate. Imagini cu copii subnutriți, legați de paturi sau lăsați ore întregi fără atenție au ieșit la lumină abia după 1989. Pentru mulți părinți, vinovăția acelor alegeri apasă și astăzi.
Munca însemna mai mult decât programul de 8 ore. În întreprinderi se vorbea mult despre “plan”, “indicatori” și “îndeplinirea sarcinilor”. Erau normele pe care trebuia să le faci, dar mai erau și zilele de “muncă patriotică”, adică muncă neplătită, la sfârșit de săptămână. Elevii și studenții mergeau în “practici agricole”, la cules de porumb, struguri sau la irigații. Oficial era prezentat ca un exercițiu de solidaritate. În realitate, era o formă de a acoperi lipsa de forță de muncă ieftină.
În anii 80, munca s-a lovit direct de politica de austeritate. Conducerea țării a decis să plătească integral datoria externă, care ajunsese la aproximativ 13 miliarde de dolari la începutul deceniului. Importurile au fost tăiate, exporturile au fost forțate. Tot ce se producea bun pleca afară, ca să aducă valută. Pentru oameni au rămas produse puține și de calitate slabă. Studiile internaționale arată că nivelul de trai a scăzut în anii 80 cu aproximativ 20 până la aproape 40 la sută. Asta s-a simțit în farfurie, în frigider, în dulap, în sănătate.
Satul românesc trăia altfel decât orașul. Colectivizarea terminată oficial în anii 60 lăsase în urmă cooperative agricole și ferme de stat. Țăranii munceau pământul “în colectiv”, pentru un venit mic și pentru cote. Aveau curtea lor, cu câteva animale și o grădină, din care reușeau să trăiască mai bine decât mulți orășeni. În schimb, infrastructura rămânea în urmă. Drumuri de pământ, școli mici, dispensare rare, apă la fântână, baie în lighean, WC în fundul curții. Televizorul alb negru din casă aducea imagini cu fabrici moderne și blocuri noi. Realitatea din curte era altă lume.
Orașul oferea iluzia confortului. Omul de la bloc avea baie în apartament, apă curentă, încălzire centrală. Dar în anii 80, energia a fost strict raționalizată. Statul a redus consumul populației pentru a alimenta marile combinate industriale și pentru a economisi. Se întrerupea curentul ore întregi, în special iarna. Temperatura în apartamente era controlată, adesea sub nivelul de confort. Apa caldă venea rar. Uneori o dată pe săptămână, în program afişat la avizier. Televiziunea a ajuns să emită doar două ore pe zi, cu accent pe discursurile lui Ceaușescu și pe știri oficiale.
Benzina era raționalizată. Proprietarii de mașini primeau un număr limitat de litri pe lună. Drumurile lungi erau un lux. Se economisea și la iluminatul stradal, iar orașele deveneau întunecate seara. În spitale, întreruperile de curent afectau direct actul medical. Aparatura era puțină, veche, folosită la maximum. Medicii făceau ce puteau într-un sistem în care lipseau medicamentele de bază, pansamentele, instrumentarul modern.
Educația era un punct forte, dar și un instrument politic. Alfabetizarea era aproape completă. Elevii mergeau la școală, aveau manuale, caiete, uniforme. În același timp, o parte importantă din orar era dedicată formării “omului nou”. Se studia istoria scrisă în cheia partidului, se învăța limba rusă la început, apoi alte limbi, dar accentul era pe cultura socialistă. Orele de “educație politică” explicau cât de bune sunt realizările țării și cât de rău este “capitalismul”. Profesorii buni reușeau totuși să strecoare cultură reală, matematică serioasă, literatură, muzică. Lucrurile bune și lucrurile strâmbe au mers în paralel.
În familie, cea mai mare parte a grijii pentru supraviețuire cădea pe umerii femeilor. Ele stăteau la coadă la carne, lapte, zahăr, ulei. Ele făceau calculele la bonuri și cartele. Ele transformau ce găseau în magazin sau pe sub mână în mâncare pentru toată casa. Bărbații veneau adesea din schimbul de noapte sau de zi obosiți, nervoși, cu frica de “restructurare” chiar și într-un sistem care se lăuda că nu are șomaj. Copiii simțeau tensiunea din casă, dar nu puteau pune în cuvinte.
Există și o altă față a acelor ani, pe care mulți o evocă azi. Locul de muncă era relativ sigur. Chiria la stat era mică în raport cu salariul. Taberele școlare, excursiile cu clasa, trenul spre mare, serile de la discotecă în căminul cultural au rămas amintiri frumoase pentru mulți. Vecinii se ajutau între ei. Unul aducea carne de la țară, altul făcea rost de piese auto, altul “avea relații” la magazin. Rețeaua de sprijin dintre oameni compensa parțial lipsurile create de stat.
De aici vin și discuțiile de azi. Unii spun că “se trăia mai bine”. Alții răspund că “a fost groaznic”. Ambele perspective pornesc din experiențe reale. Pentru cine a crescut copil într-o familie unită, cu părinți angajați și cu bunici la țară, copilăria a putut fi luminoasă, în ciuda regimului. Pentru cine a trecut prin anchete, dosare, interdicții de profesie, avorturi clandestine, cozi umilitoare, imaginea este complet diferită.
Ca să înțelegi cu adevărat anii 1965-1989, trebuie să pui toate aceste straturi unul peste altul. Aprovizionarea din anii 70 și cozile din anii 80. Taberele pionierilor și frica de Securitate. Siguranța locului de muncă și lipsa totală a libertății de a spune “nu” sau “nu sunt de acord”. Numai așa se vede tabloul întreg al vieții în comunism. Nu doar ce era pe masă, ci și cât costa, în tăceri, în frică și în compromisuri.
Continuare pe pagina următoare
